Considerată ultima piesă a lui William Shakespeare, Furtuna este o tragicomedie despre universul iluziilor în care se consumă viaţa unui om şi despre LIBERTATE – cuvânt care traversează întreaga poveste şi tot cu el se sfârşeşte. Acea libertate pe care nu o putem atinge decât atunci când avem puterea de a ierta, de a ne elibera din captivitatea propriilor iluzii şi de a ne îmblânzi propria natură umană – adică puterea de a domoli furtuna din noi.
Prospero, ducele de Milano, a fost detronat şi exilat de uzurpatorul său frate, Antonio. Abandonaţi pe mare într-o barcă veche, Prospero şi fiica sa, Miranda, ajung pe o insulă îndepărtată și pustie, locuită doar de un spirit creator de iluzii, Ariel, şi de o alunecoasă făptură, Caliban. După doisprezece ani, când Miranda a ajuns la vârsta adolescenței, soarta face ca toți cei cărora Prospero le datorează atât căderea, cât și supraviețuirea să navigheze în apropiere. În timpul petrecut pe insulă, Prospero a învățat arta magiei, iar acum, cu ajutorul lui Ariel, stârnește o furtună puternică pe mare, care aruncă corabia pe malurile insulei sale, aducând naufragiații – dușmani și câțiva prieteni.
În cele trei ore care urmează furtunii – totul se schimbă pentru locuitorii insulei și naufragiați, deopotrivă. Istoria pătrunde în acest idilic și izolat spaţiu, iar fiecare personaj se confruntă cu situații extreme: cei care aspirau la înălțimi se prăbuşesc, cei înrobiți sunt eliberați, cei aroganți sunt umiliți, cei umili sunt ridicați; fata devine femeie, băiatul devine bărbat, iar vrăjitorul – după ce i-a iertat pe toți – își frânge bagheta magică, își aruncă cărțile de vrăji în mare, pune capăt poveștii și se întoarce la realitate.
„Actorii, cum ţi-am spus, au fost doar duhuri
Şi toate s-au topit acum în aer:
Aidoma acestei năluciri,
Palatele şi turnurile-nalte,
Şi templele, şi însuşi globu-acesta
Cu tot ce-i viu pe el — se vor topi
Făr-a lăsa vreo urmă, ca şi-această
Părelnică serbare: viaţa noastră
E din plămada viselor făcută,
Şi somnul o-mpresoară.”
