Teatrul de Nord Satu Mare Trupa Harag György

Obișnuim să râdem mult, de-a dreptul cu hohote, la văzul acestei comedii de erori a lui Shakespeare, în care nu una, ci două perechi de gemeni se întâlnesc mereu, unul cu altul, în toate combinațiile posibile. Mai mult, stăpân și slugă și încă un stăpân și încă o slugă – constituie și aceasta o importantă sursă de umor.

Spre deosebire de acestea, spectacolul Trupei Harag György a Teatrului de Nord Satu Mare este, fără doar și poate, unul sumbru, cu toate că Bocsárdi László nu a făcut altceva decât a citit cu foarte mare atenție piesa shakespeariană și (folosindu-se de traducerea jovială și transparentă, cu alte cuvinte, foarte fidelă, a lui Benedek Zsolt) a realizat această compoziție de imagini clădite pe text. Jocul foarte stilizat și dicția foarte articulată, scot la iveală substraturile poveștii, lăsate, de foarte multe ori, în obscuritate: absurditatea erorilor, respectiv confuzia și neînțelegerea ce se ascund în mințile confuze ale personajelor.

Noi, spectatorii, cunoaștem, firește, adevărul, observăm imediat cine cu cine este confundat:
Antipholus din Efes îl confundă pe al său Dromio cu Dromio din Siracusa, Adriana pe al său soț, pe Antipholus din Efes, cu Antipholus din Siracusa, Angelo, bijutierul, pe Antipholus din Efes, cu Antipholus din Siracusa – ei însă nu bănuiesc nimic, cu alte cuvinte, ei nu știu faptul că sunt doi stăpâni și doi servitori. Noi chicotim, bineînțeles, în momentele în care servitorii își primesc porția de bătaie sau când corpolenta bucătăreasă a lui Antipholus din Efes vrea să-l doboare pe Dromio din Siracusa, crezându-l drept logodnicul său, Dromio din Efes căruia nu prea îi arde de însurat. Nu ne putem abține de râs în momentul în care vedem infinita disperare a servitorului.

Suntem martorii nedumeririi crescânde a lui Antipholus din Siracusa; se lasă purtat de situațiile inexplicabile care îi ies în cale, spre deosebire de fratele său geamăn, de sângerosul Antipholus din Efes care cade din furie în furie și care, pe lângă teribila sa fire, mai are, de data aceasta, și motive pentru revoltă.

Personajele scenelor jucate în cutia albă nu intră și nici nu ies: pur și simplu sunt acolo, iar după o secundă de întuneric dispar instantaneu (decor relizat de Bartha József). Acest caracter sacadat – contracarat de cronometrul din colțul de sus al spațiului de joc, un cronometru ce măsoară infinitul, de la 0 la 9, într-o circulație monotonă, aratând că timpul trece, dar nu se termină – amplifică incertitudinea care este dusă la maxim de acordurile unui pian singuratic și de jocul actoricesc puternic stilizat, de dicția mult prea articulată și sacadată. Parcă ar fi o laterna magica personalizată, sau de parcă desenele animate alb-negru ale lui William Kentridge ar face farsă iluziei noastre, amplificând discomfortul creat de „nu mai știm cine, cine este”. Răsturnările bine cunoscute ale situațiilor comice, confruntările goldonice dintre stăpân și slugă primesc un aer amar – râsetele noastre devin lipsite de seninătate.

Lectura atentă a lui Bocsárdi László este însoțită de îndrumarea precisă a actorilor și, cu toate că sunt puține evoluțiile remarcabile, instrucțiunile regizolale foarte hotărâte au dat naștere unui spectacol coerent. S-a remarcat Nagy Csongor Zsolt în rolul lui Antipholus din Siracusa
și Moldován Blanka, interpreta rolului Adrianei, soția corpolentă și impetuoasă a lui Antipholus din Efes, de altfel și ea foarte războinică (pentru costumul ei și, mai ales pantofilor ei roz, felicitări designerului Kiss Zsuzsanna).

Precum știm, Comedia erorilor se sfârșește cu un incontestabil happy end. Așadar, Bocsárdi își adună frumos personajele pentru marea regăsire – se înghesuie în cutia albă de parcă ar fi pe tramvaiul numărul șase la ora de vârf. Acesta este momentul în care ar trebui să se bucure – dar ei nu fac altceva decât se uită unul la altul. Tatăl, care tocmai scăpase de moarte, s-a resemnat deja cu trista sa viață: un fiu pe care nu îl văzuse de șapte ani, altul pe care nu îl văzuse de zeci de ani; cei doi frați care nu se cunosc și care, la prima vedere, nici măcar nu se plac, soția, care înțelege totul din prima, chiar și faptul că viața sa va urma vechiul făgaș deloc subtil… Ce motive de bururie ar putea fi?

Există însă și o mică cireașă pe acest tort. În scena finală – aici avem deja două scaune pe scenă – îi întâlnim, stând față în față, pe cei doi Dromio care se uită insistent unul la altul, de parcă s-ar privi în oglindă și, dintrodată, încep să râdă. Nu este un râs venit din suflet, ci mai degrabă unul forțat, poate că râd mai degrabă de ei înșiși decât de celălalt, dar mai cu seamă de faptul că ei au găsit pe cineva care, în umila lor soartă de servitor le poate fi un tovarăș fidel, un frate adevărat. Se ridică încet, pornesc, confuzi, unul spre altul și încet, cu mișcări fine, se îmbrățișează.

Toate sunt bune dacă… am putea cita o altă piesă shakespeariană, noi însă nu spunem pentru că această regăsire, această reuniune de familie nu va fi uitată, curând, de nimeni.