Teatrul de Nord Satu Mare Trupa Harag György

Piesa se numește Nu regret nimic, a fost montată la Secția maghiară –Trupa Harag György – de regizorul invitat Lendvai Zoltán despre care aflu că ar avea o adevărată pasiune a premierelor absolute. Pasiune cultivată ca atare de conducerea sus-menționatei trupe. Ceea ce înseamnă deja o primă bilă albă.

Nu regret nimic valorifică toposul întâlnirii peste ani. Mai concret. La cel puțin (deduc dintr-o replică) 17 ani de la Revoluție se revăd doi foști tovarăși de muncă. Șeful și subordonatul de odinioară. Foști angajați ai Departamentului Securității Statului. Foști ofițeri anchetatori, foști experți, profesioniști, dar și susținători ai terorii. Sau, mai exact, ai feluritelor forme de exercitare a acesteia. De la teroarea psihică la tortura fizică față de care au dezvoltat, pe vremea când făceau parte din brațul înarmat al puterii comuniste, o curiozitate cu aspecte aproape științifice. Maladiv-științifice.

Îndată după Decembrie 1989, destinul celor doi părea că a luat-o pe căi complet diferite. Șeful, colonelul de odinioară, a preferat tihna pensiei – una, desigur, consistentă – și dorința anonimatului. Dominik, cel care pe vremea când era în plină activitate a dezvoltat și perfecționat chiar și o metodă de tortură ce a ajuns să îi poarte numele – metoda Kormos – trăiește singur, într-o garsonieră oarecare, relativ prost mobilată, oricum în totală contradicție cu standardele de viață pe care i le-ar îngădui veniturile lui defel modeste. A întrerupt deliberat orice legătură cu colegii de odinioară, nimeni din jur, nici unul dintre vecini nu îi cunoaște fosta ocupație. Este ceea ce se cheamă omul fără biografie. Nimeni nu îi trece pragul locuinței.

Cel de-al doilea, Alex, subordonatul de odinioară, a fost reciclat în SRI. Primește sarcina de serviciu de a-l descoperi, vizita și convinge pe șeful lui de odinioară să revină pentru o misiune.

Așa se face că o primă și consistentă parte a piesei lui Szekely Csaba este ocupată de discuția dintre cei doi foști tovarăși de muncă. Și tot așa se face că la cei mai bine de 17 ani de la Revoluție avem ocazia de a constata că nici unul, nici altul nu regretă nimic din trecutele lor fapte. Singura controversă se poartă asupra motivelor ce i-au făcut să se dedea la astfel de fapte. Pentru că trebuiau să servească o orânduire, o ideologie, fiindcă cei care nu se supuneau ordinii de stat trebuiau să i se supună și să își plătească pretinsa vina. Așa consideră și argumentează cu înfocare Dominik. Care nu se poate să nu te ducă cu gândul la bătrânul fost angajat al serviciilor secrete comuniste din Profesionistul, piesa lui Dusan Kovacevic. Deoarece aveau în sânge violența, iar statutul de angajați ai Securității le permitea să o practice fără restricții. Așa argumentează mult mai cinicul, mai respingătorul Alex. Cei doi rememorează misiuni duse la îndeplinire, printre care și felul cum bătuseră cu sălbăticie o femeie însărcinată despre care existau informații că practică avorturile ilegale.

De aici și lovitura de teatru. Femeia în chestiune se dovedește a fi vecina lui Dominik. Mama tinerei Eliza, o adolescentă de 16-17 ani, care s-a insinuat pe neașteptate în viața ursuzului Dominik. Ea a început să dea un nou sens vieții sale. Din păcate, însă, nu pentru prea multă vreme. Fata este condamnată la moarte. Bătăile de odinioară, suportate pe vremea când era în stare embrionară, i-au provocat o malformație. Singura salvare ar fi reprezentată de un transplant de cord care însă costă exorbitanta sumă de 45000 de euro. Posibiltatea de a obține această sumă ca urmare a îndeplinirii misiunii îl determină pe Dominik să accepte propunerea al cărei mesager a fost Alex.

Cred că noua scriere a lui Szekely Csaba interesează până în clipa în care intervine lovitura de teatru. Mai departe intervine un aer de neverosimilitate. Dezvoltarea finală poate fi chiar primejdioasă. Căci Dominik se umanizează, aproape că devine un personaj semi- simpatic, în vreme ce Alex persistă în demonism. În ticăloșie absolută adaptată la noile condiții.

Spectacolul montat de Lendvai Zoltán urmează cu fidelitate traiectul textului. Se desfășoară în cheie realistă. O a doua bilă albă. Este interesant în prima parte, în pofida faptului că regizorul le-a îngăduit interpreților Rappert-Vencz Gábor și Nagy Csongor-Zsolt poate prea multe tonuri înalte, excesiv de multe acute, devine omenesc – simpatic în clipa apariției Elizei, o tânără care refuză orice urmă de convenție (o interpreteză cu nerv Keresztes Ágnes), se diluează în partea lui finală. Așa că primelor două bile albe le urmează o bilă gri.

Decorul semnat de Bátonyi György și costumele datorate lui Szabó Anna sunt în specificul și în nota montării.

Sursa: yorick.ro, critica de Mircea Morariu