Teatrul de Nord Satu Mare Trupa Harag György

Cunoscută cu titlul original Vicleniile lui Scapin, 1671, piesa face parte alături de Improvizaţia de la Versailles, Mizantropul, Amphitryon, Avarul, Georges Dandin, Domnul de Pourceaugnac, Burghezul gentilom, Tartuffe, Don Juan, Femeile savante şi Bolnavul închipuit din piesele care au ridicat genul, considerat minor în epocă, al comediei, la rangul marelui gen, al tragediei.

Într-un decor extrem de simplu şi de sugestiv, scenografia József Bartha, un perete de placaj natur închis pe laterale şi montat în prosceniu, cu o uşă centrală cu două mânere, care glisează de o parte şi alta şi se deschide într-o nişă şi un scaun rotativ, are loc încrengătura încurcăturilor pe care, unele le va face iar pe toate le va desface (descurca) eroul piesei: Scapin. Intriga este, aparent, simplă.

Doi taţi, Argante şi Géronte se întorc de pe meleaguri îndepărtate, de peste mări şi ţări. Sunt înţeleşi ca Argante să-şi căsătorească fiul, pe Octave, cu fiica lui Géronte, Hyacinthe. Octave s-a căsătorit în secret cu Hyacinthe, fără să ştie că ea este aleasa şi din partea tatălui. Leandre, fiul lui Géronte, este îndrăgostit de Zerbinette. Aleasa lui trebuie răscumpărată de la egiptenii care au crescut-o. Argante află că fiul său s-a însurat fără acordul patern. Sylvestre, servitorul lui Octave, e depăşit de situaţie şi se aşteaptă la represiuni din partea stăpânului Argante. Leandre are nevoie de bani ca să-şi răscumpere iubita şi Octave are nevoie de bani ca să scape din falsa răpire. În momentul de maximă tensiune apare Scapin, singurul în stare să-i împace pe părinţi şi să-i ducă spre un deznodământ fericit pe tinerii îndrăgostiţi.

Regizorul László Bocsárdi ne invită la un spectacol de artă fermecător, gândit şi construit cu mare claritate. Jucat, cum îi plăcea lui Molière, în prosceniu, aproape de public, ca să nu se piardă niciun gest, nicio expresie a actorului, farsa, satira comică în dialog alert alternează scenele de dragoste cu bastonada în stilul preluat din commedia dell’arte, precum şi, momentele de reflecţie şi adâncă melancolie ale protagonistului. Surpriza, inovaţia în spectacol este distribuirea unei actriţe în rolul lui Scapin.

Rol de mare virtuozitate şi, aş spune, piatră de încercare pentru actori versaţi, gândul regizorului se susţine în alegerea făcută. O figură ambiguă, longilină şi mobilă ca o siluetă-păpuşă din sârmă, Scapinul lui Bocsárdi se individualizează numai prin inteligenţa privirii. Apariţia, ca şi costumul, excelent prelucrat (costume Kiss Zsuzsanna), nici masculin, nici feminin, de un verde pal cu pete de roz şi negru, culoare ce se poate confunda cu orice în regnul animal sau vegetal, cu o prelungire a hainei ce te poate duce cu gândul la coada costumului clasic, frac sau redingotă sau stilizarea unei fustiţe, ţine firele intrigii. Fin cunoscător al firii umane cu bunele şi tenebrele ei, Scapin versatilul pune la cale, răstoarnă situaţii în scene pline de haz, ca cea a pedepsirii lui Géronte sau scena în care Argante este înspăimântat de complicele lui Scapin, servitorul Sylvestre travestit în fratele Hyacinthei şi obţine şi rezolvă tot ceea ce promite.

Celelalte personaje sunt construite pe dominanta caracterului şi pe contrastul înfăţişării, ca în teatrul popular. Octave e bine legat (actorul Diószegi Attila seamănă cu un Chaplin mai voinic), Leandre e subţirel, Hyacinthe e gracilă, Zerbinette e solidă. Costumele, de mare efect, stilizate şi cu accente tari pe o culoare sau două, mov, albastru, verde se disting perfect pe decorul monocolor. Distribuţia omogenă se achită cu credinţă de partiturile încredinţate. Aş nota momentele cele mai reuşite: Leandre (Orbán Zsolt) în echilibru pe buza scenei la prima întâlnire cu tatăl Géronte (Nagy Csongor Zsolt), Octave (Diószegi Attila) în scena multiplelor săruturi cu Hyacinthe (Budizsa Evelyn), Sylvestre (Rappert-Vencz Gábor) în scena travestiului, impetuoasa Zerbinette (Moldován Blanka) în povestea pe care i-o serveşte lui Géronte. O atenţie specială interpretei lui Scapin, Márkó Eszter a cărei interpretare se reţine prin vervă şi inteligenţă. De remarcat finalul ca o concluzie a naturii umane, niciodată recunoscătoare.

Toţi pleacă să sărbătorească la cină, la Géronte. El, eroul, cel căruia i se datorează deznodământul fericit şi care s-a expus fără să aştepte vreo recompensă rămâne singur, părăsit şi trist. Pariul acestei interpretări feminine ar fi pe deplin împlinit dacă actriţa ar dispune, aşa cum se spune la operă, de un ambitus mai amplu. Scena bastonadei, în care trebuie să-şi folosească vocea în diverse registre pentru a nu fi recunoscută, ar fi avut mult de câştigat în umor dacă interpreta şi-ar stăpâni mai bine instrumentul vocal. O comedie spumoasă, jucată cu simţul situaţiilor, firesc şi cu un final care te pune pe gânduri.

Roxana Croitoru, Apostrof