Teatrul de Nord Satu Mare Trupa Harag György

Scrisă cu câțiva ani în urmă, piesa a mai fost reprezentată de instituții de spectacole din Rusia și Italia, însă de-abia în toamna anului 2019 a avut șansa de a fi montată în limba maternă a dramaturgului, născut în august 1953 la Târgu Mureș, dar stabilit de ani buni la Budapesta. Loc unde, din câte se pare, este membru al atât de controversatului partid Fidész și un apropiat al încă și mai controversatului premier Orbán Viktor. Întârzierea cu care piesa este jucată în limba maghiară mi se pare un semn dintre cele mai clare că nu doar în România este valabilă zicerea că nimeni nu este profet în țara lui.

Spectacolul de la Satu Mare se bazează pe o mare, pe o apreciabilă mobilizare de forțe artistice, logistice și tehnice. Este ceea ce se cheamă o super-producție. Cred că aproape toți componenții Trupei de limbă maghiară a Teatrului evoluează și nu oricum, ci meritoriu, cu un apreciabil și lăudabil simț al coeziunii în spectacolul a cărui regie a fost asumată de Sardar Tagirovski. Un director de scenă încă tânăr – e născut în ianuarie 1985 în Kazan, a copilărit și s-a format în Ungaria, dar și-a desăvârșit studiile de specialitate la Universitatea de Arte din Târgu Mureș avându-l ca profesor pe binecunoscutul regizor Bocsárdi László – despre care, cu altă ocazie, mai exact atunci când am scris despre spectacolul cu „Improvizația de la Versailles”, montat la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara, spuneam că este ceea ce s-ar putea numi un „cetățean al lumii”. Serdar Tagirovski declară că și-a format deja o metodă teatral-regizorală proprie, născută la intersecția dintre ceea ce știm de la Stanislavski, Meyerhold, Lee Strasberg sau Michael Chekhov. Posibil.

Sigur e însă faptul că lui Sardar Tagirovski îi plac, aș zice chiar că îi sunt la îndemână, spectacolele de mare montare, create sub însemnele declarate și auto-asumate ale unei estetici deliberat impure. Tocmai prin aceasta în specificul lumii noastre. Acela al unei contemporaneități vii, dar și contradictorii, esențial fluide, poate că nu întotdeauna suficient de atentă la propriile origini, la istorie și la lecțiile trecute. Sigur mai este încă un lucru. Super-producția de la Satu Mare nu este doar una al cărei rost este de a lua ochii, ori de a pune în dificultate capacitățile de recepție ale spectatorului căruia i se transmit simultan o pluralitate de mesaje, ci are și conținut, și substanță ideatică și, inclusiv, valoare.



Or, tocmai atenția acordată acestor multitudini de mijloace teatrale și de semnificare individualizază atât scrierea lui Szöcs Géza, cât și spectacolul regizat de Sardar Tagirovsky. Avem, cred, de-a face cu o întâlnire petrecută sub zodia fastului dintre un scriitor preocupat, nu știu dacă nu cumva chiar obsedat de politic și de istorie, de resorturile filosofice ale devenirii istorice (de unde și mulțimea de note de subso, de trimiteri făcute vizibile în montare), un regizor la rându-i cu o preferință aparte pentru spectacolele cu mare încărcătură filosofică, meditativă și o trupă actoricească care în cazul de față se dovedește omogenă, posedând toate datele necesare performanței.

Spectacolul în care se amestecă timpuri, locuri, spații geografice, personalități politice și istorice, adevăruri din care e făcută istoria politică și socială a omenirii asociate printr-un util și bine stăpânit simț al contradicției căruia îndeobște îi dă glas acel obsedant ce-ar fi fost dacă? (sau ceea ce se cheamă istoria contrafactuală) nu este unul chiar fără cusur. E poate prea lung, pe alocuri trenează, primele două părți se află, în primul rând prin materie dramatică, dar și succesiunea faptelor, într-o vădită antiteză în primul rând de natură faptică (poate chiar deliberată) cu ceea ce se întâmplă în ultima parte. Dincolo de asta, socotesc indubitabil faptul că „Rasputin” de la Teatrul de Nord din Satu Mare înseamnă un copleșitor spectacol, deopotrivă particularizat istoric și generalizat filosofic, concret în epicitate, dar și cu un consistent și provocator grad de abstractizare. Spectacol căruia îi este intrinsecă însușirea aici metamorfozată în calitate de a înfățișa tipuri și personalități istorice, așa cum sunt nu doar Rasputin, ci și țarul Nicolae al II-lea, regele Angliei George al V-lea, Împăratul Germaniei Wilhelm al II-lea, căzut pradă fanfaronadei, senilizatul Franz Joseph, Împăratul Austriei și al Ungariei, prințul rus Felix Iusupov, scriitorul Marcel Proust și, desigur, anarhistul sârb Gavrilo Princip), amestecă multiple nuanțe ce evoluează pe scala dintre comic și tragic.



E limpede. Szöcs Geza a creat ceea ce aș numi un eseu istorico-dramatic mustind de referințe, de trimiteri bibliografice turnate într-o ipoteză dramatică al cărei punct de plecare este răsturnarea deliberată, ignorarea a tot ceea ce știam despre Rasputin. Care nu mai e defel un personaj pitoresc demonic, înclinat spre extraordinarul malefic. În acord, în consonanță cu dramaturgul, regizorul Sardar Tagirovsky, Kupás Anna, în dubla ei calitate de creatoare atât a decorurilor, cât și a costumelor, compozitorul Bakk Dávid László, semnatarul unei muzici orginale care se amestecă cu melodii rusești arhicunoscute, cu franțuzescul „Un million de roses”, cu șlagărul „Non ho l’eta” cântat de interpreta rolului Loulou (Budizsa Evelyn), cea care ar fi putut fi soția lui Rasputin (consultant muzical fiind Manfrédi Annamária), toți ceilalți colaboratori tehnici, ca și actorii Bándi Johanna, Bogár Barbara, Budizsa Evelyn, Gál Ágnes, Kovács Éva, Laczkó Tekla, László Zita, Méhes Kati, Rappert-Vencz Stella (Arhanghelii), Bándi Johanna (Guseva), Rappert-Vencz Gábor (Rasputin), Gaál Gyula (Nicolae al II-lea, țarul tuturor rușilor), Frumen Gergő (George al V-lea, regele Angliei), Orbán Zsolt (Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei, dar și Prințul Felix Iusupov), Zákány Mihály (Franz Joseph I. Împărat al Austriei și Ungariei), Péter Attila Zsolt (Stiopa), Kovács Éva (Madame), Budizsa Evelyn (Loulou), Poszet Nándor (Gavrilo Princip), Varga Sándor (Valet), Bogár Barbara (Chelner), Gaál Gyula (Marcel Proust) au conferit substanță unei bine articulate parabole scenice.

Cum spuneam, montarea de la Satu Mare nu aduce în prim-plan un Rasputin mizer, murdar, gratuit malefic, demonic, așa cum l-am văzut mult prea adesea în atâtea filme de serie inferioară. Nici vorbă. El se dorește, categoric, un interogator și provocator thriller istoric ce se folosește de toate avantajele eseului. Care, așa după cum scria undeva George Banu, pornește de la concretul faptelor, însă își propune să păstreze o libertate de natură să facă posibile toate ipotezele.

În piesa lui Szöcs Géza, ca și în spectacolul de la Teatrul de Nord din Satu Mare, Rasputin, admirabil, în zeci de nuanțe și grație unui substanțial efort de creație adus în scenă de Rappert-Vencz Gábor, actor temeinic și stăpân pe meserie, este alesul. Cel care datorită capacităților sale paranormale, a posibilității de a previziona viitorul intuiește, dobândește conștiința răului imens pe care îl va produce omenirii Primul Război Mondial. E aici vorba nu doar despre victimele umane cu zecile, cu sutele de mii, cu milioanele, nu numai despre imensele pagube materiale, ci și despre redesenarea hărții și frontierelor Europei prin dispariția Imperiilor și apariția celor două mari totalitarisme- fascismul și comunismul. Și, desigur, Trianonul.

Atât Szöcs Geza, cât și realizatorii spectacolului sunt cu gândul la Trianon. Perfect explicabil. Tocmai de aceea nu cred că ar trebui să ne înfierbântăm pentru asta ori să deschidem realizatorilor și producătorului spectacol procese de intenție. Trianonul este și va rămâne o obsesie a ungurilor și a Ungariei. O traumă pentru care trebuie, cred, să avem toată înțelegerea, chiar dacă noi gândim cu totul altfel. Iată, în primul volum, intitulat „Țăranul de la Dunăre”, al Jurnalului său, gânditorul elvețian Denis de Rougemont scria: „Naționalismul este o pasiune pură, ce exprimă ființa profundă a rasei. Această iubire nu se discută, această ură nu se contestă”. Iar mai departe observa: În locul în care opresorul a devenit oprimat (mă rog) se păstrează credința „în veșnicia măreață a Ungariei – atemporală, ignorând statisticile – precum și suferința lui, suferință de orgoliu rănit, dar care câștigă simpatia: căci orgoliul maghiar nu e din cel câștigat pe seama altuia, nu e orgoliul unui parvenit, ci al unui aristocrat” Și, în fine, transcriu exclamația: „Ce revanșă, pe o hartă a sentimentelor și-ar lua Ungaria după Tratatul de la Trianon”.



Revenind însă la spectacol, se impune relevant că în acest eseu scenico-dramatic Rasputin apare împovărat cu misiunea de a încerca să oprească producerea tuturor acestor rele. Pornește într-un periplu contra-cronometru (bine, amenințător subliniat nu doar de sound design-ul extrem de bine inspirat al montării, ci și de întreaga atitudine în evoluție a personajului excelent surprinsă de Rappert-Vencz Gábor), discută ori încearcă să discute cu mai toți marii decidenți ai Europei (aduși grimați pe scenă), nu se lasă dezarmat în totalitate de lipsa lor și de înțelegere și de autentic simț politic. În ultimele câteva zeci de minute, Rasputin speră cu disperare că îl va putea deturna de la comiterea atentatului pe studentul sârb Gavrilo Princip. Aici, într-un rol practic fără vorbe, săvârșește, ca și Rappert-Vencz Gábor, un act de bravură artistică tânărul actor Poszet Nándor.

Sigur, montarea de la Satu Mare și polemizează, și răstoarnă, și completează istoria. Însă, cum bine observa într-o carte de-a sa profesorul Lucian Boia, „atunci când vorbim despre istorie trebuie să conștientizăm că nu vorbim propriu-zis despre istorie, ci despre modul în care o percepem..” Dorința lui Szöcs Geza și cred că și cea a realizatorilor spectacolului de la Trupa „Harag György” a Teatrului de Nord din Satu Mare a fost aceea de a arăta cât e de greu să te iei la trântă cu istoria, să îi modifici cursul. Chiar dacă ești înzestrat cu forțe supranaturale.